Dicţionarul Noului Testament (Editura Casa Cărţii)

Daniel G. Reid (editor), Dicţionarul Noului Testament, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008

Dicţionarul Noului Testament – The IVP Dictionary of the New Testament – reuneşte într-un singur volum (1246 pagini) 132 de articole, elaborate de 94 teologi evanghelici, apărute într-o colecţie de dicţionare publicate de InterVarsity Press începând cu 1992.

Conceput în primul rând pentru studenţi, acest dicţionar pune la dispoziţie, într-o formă mult mai accesibilă, cele mai importante articole din cele patru dicţionare InterVarsity Press, fiecare premiat cu Gold Medallion, premiu decernat anual de către Evangelical Christian Publishers Association:

Dictionary of Jesus and the Gospels
Dictionary of Paul and His Letters
Dictionary of the Later New Testament & Its Developments
Dictionary of the New Testament Background

Emil Bartoş: “O excelentă colecţie de articole teologice care reflectă fidel gândirea evanghelică contemporană. Toţi cei care iubesc Evanghelia lui Cristos vor găsi aici o nouă motivaţie de a propovădui-o celor care nu o cunosc. Decizia editurii Casa Cărţii de a oferi cititorului român această carte arată un discernămînt matur şi practic.”

John F. Tipei: “Rezultatele celor mai recente cercetări în domeniul teologiei biblice a Noului Testament şi al scrierilor părinţilor apostolici sînt prezentate într-un limbaj accesibil publicului larg. Dicţionarul Noului Testament este un instrument de cercetare care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui student în teologie sau a vreunui slujitor al Bisericii.”

Silviu Tatu: “Cititorul interesat şi studios va găsi în Dicţionarul Noului Testament o bogăţie de informaţie credibilă, actualizată şi compactă, vrednică de creditul savanţilor şi de aprecierea publicului larg, care îşi merită locul de onoare pe raftul oricărei biblioteci personale sau instituţionale.”

N.T. Wright (episcop de Durham): “Superb!”

Anthony Thiselton (Universitatea din Nottingham): “Excelent.”

Gordon D. Fee (Regent College): “Bine-venit – şi foarte necesar.”

Augustin, un amator…

Marius David Cruceru, Augustin, un amator… – Studiu asupra terminologiei filozofico-teologice de influenţă grecească în tratatele tîrzii ale lui Augustin, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006

Alexander Baumgarten: “De departe, această lucrare a lui Marius Cruceru poate reorienta întreaga literatură augustiniană de limbă română din ultimii ani. Dacă pînă aici am avut de-a face cu abordări dinspre teologie sau dinspre filozofie care au reconstruit abil şi matur concepte augustiniene, plasîndu-se totuşi sub riscul preluării echivoce a surselor lingvistice ale teologiei lui Augustin în traducerea lor în limba română şi, implicit, în gîndirea care le-a avut ca obiect, întîlnim acum o redirecţionare radicală. Noutatea cărţii constă, mai întîi, în faptul că porneşte, în reconstrucţia cîtorva concepte, de la limba lui Augustin. Fiind iniţial o teză de doctorat coordonată de distinsa profesoară Lucia Wald, cartea lui Marius Cruceru încearcă saltul – cu toate instrumentele filologului – de la filologie la filozofie şi teologie, propunîndu-şi să ne convingă de faptul că aceasta este calea prin care putem stabili o legătură autentică cu augustinismul originar, dar şi înţelege sensul actualităţii tratatelor lui Augustin.” [Dilemateca, Nr. 23, Aprilie 2008]

Lucia Wald: “Lucrarea domnului Marius Cruceru reprezintă o contribuţie valoroasă nu numai pentru rezolvarea problemei limbajului teologic augustinian de influenţă grecească, temă centrală a cărţii, dar şi, dată fiind larga perspectivă din care este ea tratată, o întregire a cunoştinţelor noastre referitoare la personalitatea complexă a scriitorului latin, inovator nu numai în probleme de filozofie teologică, dar şi de terminologie şi semantică latină.”

Francisca Băltăceanu: “Rolul esenţial al lui Augustin în crearea limbajului teologic al Occidentului este studiat dintr-un unghi de vedere care are drept trăsături specifice: urmărirea modului în care acesta se raportează la terminologia şi sistemul conceptual al Părinţilor greci, selectarea unor anumiţi termeni şi a unor opere cu valoare de reprezentativitate maximă în context şi, mai ales, evitarea din principiu a oricărei ‘eisegeze’, a impunerii unor diferenţieri, sistematizări şi semnificaţii ulterioare asupra unei opere care e străină de ele. ‘Să-l lăsăm pe Augustin să spună ce are de spus’ poate fi consdierat scopul autorului.”

Eugen Munteanu: “Importanţa temei alese, adecvarea metodelor de studiu la specificul materialului cercetat, siguranţa cu care autorul manevrează inventarul conceptual linvistico filologic, filosofic şi teologic, acuitatea şi corectitudinea analizelor, amploarea neobişnuită a documentării efectuate, acurateţea formulărilor şi justeţea concluziilor finale, sînt cîteva din elementele şi caracteristicile lucrării domnului Cruceru.”

Marius Cruceru: “Augustin este un amator în prim sens al cuvîntului, nu ca antonim al profesionistului şi specialistului, ci este iubitor pasionat, iubitor al tuturor lucrurilor bune. Nu doar al acelora care l-au fascinat şi pe care nu le-a putut perfecţiona niciodată, cele care îl atrag în domenii în care ar putea deveni incompetent, incompetenţă pe care o ascunde sau o arată cu atîta graţie, ci este pasionat de acelea care îl vor conduce pe drumul desăvîrşirii spirituale: filozofia, filologia, retorica, muzica, psihologia, sociologia. […] Augustin este un amator de retorică, amator de filozofie, un amator de Cicero, un amator de teologie greacă, un amator de limbă greacă, amatorismul său însă va suporta metamorfoze de-a lungul întregii vieţi, mai ales după convertirea la creştinism, va deveni amator de Dumnezeu: Hoc esse philosophari: amare Deus. Aceasta este adevărata filozofie: să Îl iubeşti pe Dumnezeu. Aceasta este şi adevărata teologie augustiniană.”

How Should We Then Live?

 

Francis A. Schaeffer, How Should We Then Live? The Rise and Decline of Western Thought and Culture, Crossway Books, Wheaton, Illinois, Thirteenth Edition, 1993 (1976)

www.rationalpi.com/theshelter: “Dacă e să citeşti o carte de Francis Schaeffer, citeşte Trilogia. Trilogia este alcătuită din trei cărţi mai scurte (The God Who Is There, Escape From Reason, and He is There and He is Not Silent) care definesc conceptele lui Schaeffer şi oferă întreaga structră a gîndirii sale. […] Dacă e să citeşti doar două cărţi de Schaeffer, a doua ar trebui să fie How Should We Then Live?. Francis Schaeffer privea lumea ca fiind un întreg. Prin urmare, cea mai mare parte a conţinului cărţii How Should We Then Live? nu este filosofia lui Hume, muzica lui Bach sau teologia lui Luther, ci relaţiile dintre domenii. How Should We Then Live? îţi va schimba pentru totdeauna felul în care priveşti ceasurile deformte ale lui Dali, asculţi Beatles, discuţi valoarea vieţii umane, îţi citeşti Biblia şi, prin urmare, felul în care îţi trăieşti viaţa.”

David Hopkins: “Francis Schaeffer este ultimul teolog modern cu adevărat relevant şi important. El s-a situat în punctul de tranziţie dintre modernitate şi postmodernitate. Deşi nu s-a adresat postmodernismului, influenţa lui Schaeffer va exista mult timp în cultura postmodernă în care ne desfăşurăm lucrarea. O cultură care tînjeşte după eroi şi modele de lideri, dincolo de celebrităţi şi staruri pop.” (Francis Schaeffer – The Last Great Modern Theologian)

Trilogia

Francis A. Schaeffer, Trilogia, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2002

Lane T. Dennis (Prefaţa editorului): “Trilogia aduce împreună într-un singur volum cele trei cărţi fundamentale ale lui Francis A. Schaeffer. Schaeffer a considerat aceste trei cărţi esenţiale pentru tot ceea ce a scris (23 cărţi cu totul). […]

Dumnezeu care există a fost scrisă prima; ea pune temelia, stabileşte terminologia şi enunţă teza de bază. În această carte, dr. Schaeffer arată cum gîndirea modernă a abandonat ideea de adevăr, cu consecinţe tragice în fiecare domeniu al culturii – de la filozofie, la artă, muzică, teologie şi în interiorul societăţii ca întreg. Singura speranţă, argumentează dr. Schaeffer, este să confruntăm cultura noastră cu adevărul creştin istoric – prezentat cu compasiune şi fără compromis şi trăit deplin în fiecare domeniu al vieţii personale şi comunitare.”

Evadare din raţional completează prima carte, dezvoltînd aceste principii în domeniul filozofic al naturii şi harului. Mai mult, Evadare din raţional aduce o contribuţie semnificativă arătînd cum cultura modernă a crescut din rădăcini corupte, care merg înapoi pînă în Evul Mediu tîrziu.

Ultima carte din trilogie este El există şi nu tace. Aşa cum explică dr. Schaeffer în cuvintele sale, ‘cartea aceasta tratează una din întrebările fundamentale: cum cunoaştem şi cum ştim că cunoaştem. Dacă epistemologia noastră nu este corectă, toate celelalte lucruri vor fi greşite.’ Astfel, Schaeffer argumentează că gîndirea modernă este fundamental greşită în presupoziţiile ei referitoare la cum cunoaştem şi ce cunoaştem. În contrast cu tăcerea şi disperarea omului modern, Schaeffer arată că îl putem într-adevăr cunoaşte pe ‘Dumnezeu care există’ deoarece ‘El nu tace’.

Nu am exagera dacă am spune că aceste trei cărţi au avut un impact deosebit asupra unei generaţii de creştini de-a lungul ultimelor trei decenii.”

Fundamente ale credinţei creştine

James Montgomery Boice, Fundamente ale credinţe creştine. O prezentare accesibilă a teologiei protestante, Editura Institutului Biblic “Emanuel”, Oradea, 2000

Emil Bartoş (Prefaţă la ediţia în limba română) : “Lucrarea lui Boice este o carte de teologie sistematică din categoria acelor lucrări (foarte rare, de altfel) care reuşesc să îmbine fericit partea de dogmă, istorie şi filosofie cu partea de practică. Cartea în sine este structurată în mare parte după modelul clasic al teologiilor sistematice apusene, excepţie făcînd includerea unor capitole de teologie aplicată şi inversarea ordinii de prezentare (cum ar fi doctina despre Biserică după lucrarea Duhului Sfînt). Considerăm însă drept cea mai însemnată contribuţie a acestei cărţi la oglindirea gîndirii reformate este reuşita lui Boice de a realiza un echilibru între teologia raţională şi teologia experienţială. Aproape fiecare capitol şi subcapitol, după ce prezintă cu stricteţe bazele biblice şi doctrinare, caută să limpezească ideile mai dificile cu ilustraţii simple, cu scopul de a scoate în evidenţă esenţa teologiei creştine. De aceea, Boice renunţă la critica aridă, la intersectarea constantă cu gîndirea teologică liberală sau la dezbateri teologice considerate inutile, raportate la beneficiul cititorului. Manualul de teologie al lui Boice se încadrează în zona cărţilor de teologie accesibile, adică răspunde şi aşteptărilor cititorului nespecialist care doreşte cunoaşterea sau interpretarea unor probleme teologice elementare.”

James Montgomery Boice (Prefaţă): “Domeniul acoperit de acest volum este o excepţie, cel puţin în opinia mea. Ani la rîndul am aşteptat o carte care să poată fi pusă în mîinile unei persoane interesate (în special a uneia care s-a convertit de curînd la creştinism), care să aibă de cîştigat de pe urma unei comprehensive treceri în revistă a credinţei creştine, o teologie elementară de la A la Z. […] Cu toate că teologia pe care o prezint este de sorginte calvină, lucrarea de faţă nu este o reluare a operei lui Calvin, deşi îi datorez mult acestuia. Mai degrabă, este o încercare (a) de a acoperi acelaşi domeniu într-un limbaj cît mai comprehensiv, dar în acelaşi timp (b) de a introduce teme pe care Calvin nu le-a abordat, dar comportă o evaluare actuală şi (c) de a circumscrie, într-o manieră diferită de cea clasică, doctrina la contextul şi problematica contemporană.”

Fiinţa eclesială

Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, 2007 (1996, 1981)

Patriarhul Teoctist (Cuvînt înainte): “Cartea de faţă însumează o serie de studii de mare profunzime, în care mitropolitul grec ne propune lărgirea orizontului eclesiologiei euharistice, pentru a lega în acest fel taina Bisericii de întreaga teologie cu implicaţiile sale existenţiale, ontologice şi filozofice. Nevoia de a clarifica modul de existenţă eclesial, centrat pe Sfînta Euharistie, îl obligă pe autor la abordarea prolemelor de ontologie. Preocupat, aşadar, de cercetarea premiselor ontologice ale eclesiologiei euharistice, dar şi a consecinţelor lor în planul cunoaşterii, Înalt Prea Sfinţia Sa se opreşte asupra analizei atente a relaţiei dintre adevăr şi persoană, persoană şi istorie, istorie şi mîntuire, mîntuire şi Biserică, Sfînta Treime şi Biserică etc.”

Ioannis Zizioulas: “Teologia ortodoxă este expusă pericolului de a dezîncarna istoric Biserica; Occidentul, dimpotrivă, riscă s-o confirme în istorie fie sub forma unui hristocentrism extrem – o imitatio Christi – lipsit de influenţa pnevmatologică esenţială, fie sub forma unui activism sau moralism social tinzînd să joace în Biserică rolul de chip al lui Dumnezeu. Prin urmare, cele două teologii, orientală şi occidentală, au nevoie de o întîlnire în profunzime spre a putea regăsi sinteza patristică veritabilă, care le punea la adăpost de pericolele mai sus citate. Fiinţa eclesială nu trebuie să se despartă niciodată de exigenţele absolute ale fiinţei lui Dumnezeu – adică de natura sa eshatologică – dar nici de istorie. Dimensiunea instituţională a Bisericii va trebui să întrupeze natura sa eshatologică, fără a face să dispară dialectica dintre acest veac şi cel ce va să vină, dintre necreat şi creat, dintre fiinţa lui Dumnezeu şi cea a omului şi a lumii. Dar cum poate fi realizat în eclesiologie echilibrul ce constă în a lega fiinţa eclesială de fiinţa lui Dumnezeu şi istoria de eshatologie, fără a distruge relaţia lor personală reciprocă? Pentru aceasta, trebuie regăsită importanţa decisivă a Euharistiei în eshatologic.”

Istoria gândirii creştine

Jonathan Hill, Istoria gândirii creştine, Editura Cartea Cărţii, Oradea, 2007

Jonathan Hil (Epilog): “Această carte a prezentat nu o istorie a creştinismului, ci istoria gândirii creştine, a acelor creştini care au încercat să mediteze asupra înţelesului credinţei lor şi a relaţiei ei cu cultura lumii în care au trăit. Şi într-adevăr, la prima vedere este uimitor cât de diferiţi sunt mulţi dintre ei. Ce ar fi spus apostolul Pavel – primul şi cel mai mare teolog creştin – dacă i-ar fi cunoscut pe toţi gânditorii care vor veni după el, care cor susţine, mai mult sau mai puţin, că îi reprezintă religia? Ce ar fi crezut despre personaje atât de diferite: Simeon Noul Teolog, Jean Calvin, Tertulian, Soren Kirkegaard şi Jan Hus? Ar fi putut el să înţeleagă teoriile, ca să nu mai vorbim de evoluarea lor?

Totuşi, la o privire mai atentă, ceea ce este probabil mai remarcabil decât diferenţele dintre aceste persoane este asemănarea. În ciuda circumstanţelor diferite şi a curentelor filosofice, toţi, de la primul la ultimul, sunt teologi creştini. Fie ei ortodocşi, romano-catolici sau protestanţi, platonicieni, aristotelieni sau darwinişti, antici, medievali sau moderni, toţi îşi extrag teologtia în ultima instanţă şi mai presus de toate din Biblie şi în esenţă din a reflecta asupra ei. De la Iustin Martirul până la Wolfhart Pannenberg, toţi sunt preocupaţi mai mult decât orice de aceeaşi credinţă. Poate fi surprinzător de greu să redai în cuvinte ceea ce este exact acea credinţă, când o găsim în atâtea forme diferite, dar probabil că miezul comun este că toţi îşi pun credinţa nu într-un set de doctrine, ci într-o Persoană – Isus Cristos – despre care se vorbeşte în Biblie; ei sunt convinşi că prin El sunt mântuiţi şi Îl cunosc pe Dumnezeu.”

Gramatica Ortodoxiei

Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate, Editura Polirom, Iaşi, 2007

Mihai Şora (Prefaţă): “Lucrarea propune o abordare complexă a Ortodoxiei, pornind de la premisa că traumele istorice ale României au creat o manieră deseori eronată de a înţelege şi de a trăi religia creştină. Deschiderea spre modernitate, abandonarea clişeelor şi un examen lucid a ceea ce ştim şi credem sînt obiectivele pe care şi le propune autorul. Stilul elevat, literar şi modernitatea metodei de abordare recomandă această lucrare ca pe o lectură placută şi foarte folositoare. Mihail Neamţu comentează cîteva întîlniri paradigmatice între ecclesia şi universitas, găzduite sub zodia modernităţii. Hermeneutică, epistemologie, fenomenologie, istoria religiilor sau politică sînt doar cîteva teme analizate dintr-o perspectivă îndatorată creştinismului patristic, dar ancorată în prezentul istoric european.”

Gelu Sabău: “Cartea de faţă se prezintă ca o apariţie oarecum inedită în peisajul cultural autohton. Ineditul ei este dat de concurenţa mai multor elemente: stilul autorului – proaspăt şi atît de străin de stereotipiile limbajului de lemn al teologiei, practicat la scară largă în strîmta noastră cetate –, de temele şi autorii puşi în discuţie – autori necunoscuţi sau, în cel mai bun caz, marginali circuitului de idei autohton (A. Louth, M. Henry, J. Milbank) – şi, probabil, şi datorită efectelor pe care acest tip de discurs reuşeşte să le trezească în public – pentru că, într-adevăr, nu prea intră în tiparele obişnuinţei noastre ca un discurs teologic să-şi facă simţite ecourile între zidurile cetăţii. Scopul explicit al cărţii este de a ne vorbi despre tradiţia de după (dincoace de) modernitate, o modernitate care şi-a consumat propriile proiecte, ajunsă la sfîrşitul propriilor speranţe – speranţe care s-au dovedit însă de multe ori a fi iluzii. Este o modernitate împotmolită în sfîrşitul (inevitabil) al nihilismului postmodern, ale cărui manifestări sînt descrise aproape pătimaş de autor în paginile cărţii sale.” (Dilema veche, Nr. 196, 8-14 noiembrie 2007)

Marius Vasileanu: “Mihail Neamtu este un tînăr intelectual care şi-a cîştigat deja un nume graţie scrierilor sale cu tematică creştin-ortodoxă şi de istorie a religiilor. Noua sa carte, Gramatica Ortodoxiei este în fapt confirmarea unui strălucit debut de acum doi ani cu Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice. Verbul discursului său este inteligent, inspirat, subtil, temele teologice pe care le abordează sînt nu numai dureroase pentru cei care şi-ar dori mai mult de la biserica ortodoxă, ci şi foarte bine scrise – un discurs cum rareori găseşti în acest spaţiu. Mînat de vervă şi de entuzism – în sensul originar al cuvîntului –, Mihail Neamţu anunţă o nouă generaţie de scriitori creştini care să fie deplin integraţi în Europa fără a mai folosi limbajul de lemn îmbrăcat în sutana falsei smerenii.” (Adevărul, 13 martie 2007)

Bufniţa din dărâmături

Mihail Neamţu, Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005

Tudorel Urian: “Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice, cartea de debut a lui Mihail Neamţu este, trebuie spus de la început, o încîntare. Erudiţia tînărului autor, lecturile temeinice din Părinţii Bisericii sînt dublate mereu de o tentaţie a problematizării. […] Spirit deschis şi om al timpului său, Mihail Neamţu vorbeşte cu egală competenţă despre Kirkegaard şi despre Părinţii Bisericii, glosează cu aceeaşi plăcere despre Evagrie Ponticul şi despre meciurile de fotbal de la televizor, ştie să tragă învăţături din Kant, dar şi din muzica hip-hop. Discursul său este, de aceea, de izbitoare actualitate, fiecare frază încîntă prin erudiţie şi inteligenţă şi îl determină pe cititor să îşi pună întrebări în legătură cu substanţa credinţei, starea culturii de azi şi, în fond, climatul în care se derulează viaţa noastră cea de toate zilele. O menţiune cu totul specială merită aici ampla analiză pe care autorul o face, din perspectivă teologică, controversatei cărţi a lui Horia-Roman Patapievici, Omul recent.” (România literară, Nr. 30, 3-9 august 2005)

Ionuţ Claudiu Biliuţă: “Poate pentru prima dată după 1990, un intelectual creştin scrie într-o limbă română care se adaptează cu egală uşurinţă graiului Bisericii şi idiomului postmodernităţii. Relativismele ultimei paradigme sînt exorcizate în apele baptismale ale unei cunoaşteri teologice şi duhovniceşti. Aceasta nu s-ar putea întîmpla dacă limbajul autorului ar fi afectat de pareza stilistică şi criza de imaginaţie a retoricii ecleziastice oficiale. Bufniţa din dărîmături este, deci, implicit, şi o punere în gardă la adresa limbii de lemn atît de prost şlefuite a discursului instituţional, pe care prea mulţi credincioşi au renunţat să-l înţeleagă ori să-l mai chestioneze. E aceea, acest volum are meritul de-a provoca somnambulismul cronic al predicilor de amvon în care slujitorii, lipsiţi de luciditate, realism şi ironie, se complac duminică după duminică.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 777, 19 iulie 2005)

Călătoria pelerinului

John Bunyan, Călătoria pelerinului, Editura Koinónia, Cluj-Napoca, 2005

Prezentare: “Cartea aceasta, scrisă în secolul al XVII-lea, este recunoscută ca fiind, cel puţin în lumea protestantă, a doua cea mai citită operă imediat după Sfânta Scriptură. Prin mesajul său plin de har, ea depăşeşte graniţele confesionale strâmte şi propune o întâlnire deloc marginală, ci una mirabilă – izbăvitoare şi restauratoare – o întâlnire cu Fiul Mariei, cu Fiul lui Dumnezeu a tuturor pelerinilor dispuşi că îşi asume călătoria totală ‘din această lume spre cea viitoare’. Această ediţie reuneşte pentru prima dată într-un singur volum ambele părţi în versiune completă.”

Samuel Taylor Coleridge: “Această minunată lucrare este una dintre foarte puţinele cărţi care pot fi citite şi recitite la anumite intervale de timp, de fiecare dată cu o plăcere nouă, diferită de cea care i-a precedat. Am citit-o o dată ca teolog – şi daţi-mi voie să vă asigur de marea ei valoare teologică – altă dată am citit-o ca pe o lectură devoţională şi altă dată ca poet. Nu aş fi crezut niciodată că doctrina calvină poate fi zugrăvită în asemenea culori încântătoare.”

Voicu Bojan (Prefaţă): “Alegoria aceasta are o valoare aparte pentru că vorbeşte de un fapt universal valabil aflat dincolo de graniţele confesionale strâmte şi anume de revoluţia interioară pe care Hristos-Cuvântul o provoacă în sufletul omului – e ceea ce în limbaj teologic se cheamă metanoia – nevoia de preschimbare, de înnoire a inimii, nevoia care l-a împins la ceas de seară pe Nicodim să afle mai multe despre naşterea de Sus de la Însuşi depozitarul acestui concept. Este vorba aici de o reaşezare radicală a întregii fiinţe pe alte coordonate, de abandonul total pe via crucis, sinonimă şi cu schimbarea numelui. În urma luptei cu îngerul, numele lui Iacov este preschimbat în Israel, la întâlnirea cu Mântuitorul Chifa devine Petru, iar Saul devine Pavel, la fel cum, dintr-o confruntare cu valenţe revelatorii asemănătoare, Făr-de-har (numele iniţial al eroului) devine Christian, urmaşul lui Hristos. Această mutatio nomini devine marca înregistrată a trecerii din robia păcatului în Împărăţia dragostei.”

Prefaţa lui Vociu Bojan la Călătoria pelerinului se poate citi în întregime în secţiunea Eseuri a revistei electronice pentru tineri Perspective:

http://revistaperspective.ro/calatoriapelerinului.htm